Planetele fără stele
Etimologic vorbind, planetă înseamnă „astru rătăcitor”. Cei din vechime vedeau planetele ca pe niște puncte luminoase care călătoresc printre stele. Știm acum că planetele pe care le vedem, cele din Sistemul Solar, se rotesc în jurul Soarelui. Dar în galaxia noastră, alături de nenumărate alte planete care se rotesc în jurul propriilor stele, există și unele care nu au nici o stea.
Sunt planete rătăcitoare care călătoresc singure și triste prin imensitatea Cosmosului. Nefiind luminate de nimic nu le putem vedea. Și totuși știm că ele există. Atunci când o asemenea planetă trece prin fața unei stele îndepărtate produce așa-numitul efect de microlentilă gravitațională, care se manifestă printr-o scurtă creștere a luminozității stelei.
Folosind această metodă o echipă internațională de cercetători (din Japonia și Noua Zeelandă) a analizat observațiile efectuate între 2006 și 2007 asupra a circa 50 de milioane de stele din galaxia noastră. Astfel au identificat 474 de „incidente” asociate unor microlentile gravitaționale, dintre care 10 au putut fi asociate unor planete care călătoreau prin galaxie. Cercetătorii au estimat că numărul de planete solitare din Calea Lactee ar putea fi de două ori mai mare decât numărul de stele din galaxia noastră.
Cum au apărut aceste planete vagaboande? Pot fi avute în vedere multe scenarii. Foarte probabil ele s-au format normal, prin condensarea discurilor protoplanetare din jurul stelelor noi născute (similare celor pe care le vedem în Nebuloasa Orion). Apoi s-a întâmplat ceva care a făcut ca planeta să fie smulsă de pe orbită. Poate că a trecut o stea prin apropiere, răpind planeta de sub atracția gravitațională a astrului central. Sau poate, ajuns la capătul vieții, astrul central a explodat, aruncând în hăuri planetele de la marginea sistemului planetar.
Nenumărate planete fără stele, care plutesc prin galaxie, într-un întuneric aproape deplin. Nu putem să nu ne întrebăm: ar fi posibilă viața acolo? Nu avem nici un indiciu în acest sens, dar putem specula. Ne putem imagina cel puțin un caz particular, în care viața, măcar în forme foarte primitive, ar fi posibilă. Dacă planeta rătăcitoare este una gigantă și are un satelit, atunci efectele mareice, produse pe acesta din urmă, ar putea genera suficientă căldură pentru ca în subsolul satelitului să avem apă în stare lichidă.
Ceva asemănător se întâmplă și pe Europa, satelitul lui Jupiter. Acolo, sub un strat de gheață, cu o grosime de câteva zeci de kilometri se pare că există un imens ocean din apă lichidă, ca o consecință directă a efectelor mareice produse de Jupiter. Nimic nu ne împiedică să ne imaginăm ceva asemănător pe satelitul unei planete rătăcitoare. Iar de la apă în stare lichidă până la viață nu mai este decât un singur pas… O lume tristă, lumea planetelor fără stele, dar și acolo ne putem imagina că viața învinge.
Sunt planete rătăcitoare care călătoresc singure și triste prin imensitatea Cosmosului. Nefiind luminate de nimic nu le putem vedea. Și totuși știm că ele există. Atunci când o asemenea planetă trece prin fața unei stele îndepărtate produce așa-numitul efect de microlentilă gravitațională, care se manifestă printr-o scurtă creștere a luminozității stelei.
Folosind această metodă o echipă internațională de cercetători (din Japonia și Noua Zeelandă) a analizat observațiile efectuate între 2006 și 2007 asupra a circa 50 de milioane de stele din galaxia noastră. Astfel au identificat 474 de „incidente” asociate unor microlentile gravitaționale, dintre care 10 au putut fi asociate unor planete care călătoreau prin galaxie. Cercetătorii au estimat că numărul de planete solitare din Calea Lactee ar putea fi de două ori mai mare decât numărul de stele din galaxia noastră.
Cum au apărut aceste planete vagaboande? Pot fi avute în vedere multe scenarii. Foarte probabil ele s-au format normal, prin condensarea discurilor protoplanetare din jurul stelelor noi născute (similare celor pe care le vedem în Nebuloasa Orion). Apoi s-a întâmplat ceva care a făcut ca planeta să fie smulsă de pe orbită. Poate că a trecut o stea prin apropiere, răpind planeta de sub atracția gravitațională a astrului central. Sau poate, ajuns la capătul vieții, astrul central a explodat, aruncând în hăuri planetele de la marginea sistemului planetar.
Nenumărate planete fără stele, care plutesc prin galaxie, într-un întuneric aproape deplin. Nu putem să nu ne întrebăm: ar fi posibilă viața acolo? Nu avem nici un indiciu în acest sens, dar putem specula. Ne putem imagina cel puțin un caz particular, în care viața, măcar în forme foarte primitive, ar fi posibilă. Dacă planeta rătăcitoare este una gigantă și are un satelit, atunci efectele mareice, produse pe acesta din urmă, ar putea genera suficientă căldură pentru ca în subsolul satelitului să avem apă în stare lichidă.Ceva asemănător se întâmplă și pe Europa, satelitul lui Jupiter. Acolo, sub un strat de gheață, cu o grosime de câteva zeci de kilometri se pare că există un imens ocean din apă lichidă, ca o consecință directă a efectelor mareice produse de Jupiter. Nimic nu ne împiedică să ne imaginăm ceva asemănător pe satelitul unei planete rătăcitoare. Iar de la apă în stare lichidă până la viață nu mai este decât un singur pas… O lume tristă, lumea planetelor fără stele, dar și acolo ne putem imagina că viața învinge.
Pivesțe cerul
În fiecare seară senină vizitatorii pot admira obiectele cereşti. O simplă privire aruncată înspre cer este în primul rând un mijloc de recreere, pentru vizitatori și noi.
Însă la Observatorul Astronomic "Amiral Vasile Urseanu" se fac şi observaţii ştiinţifice. Așadar îi invit pe cei curioși să citească mai multe informații aici»
Galerie